Simona Halep se pregătește pentru o nouă descălecare la Arena Națională, miercuri seară, de la ora 19:00, pentru a-și prezenta cel mai nou trofeu din colecție. Vineri, 13 iulie 2019, românca a primit mult-râvnita „Venus Rosewater Dish” – trofeul rezervat începând cu 1864 campioanelor de la Wimbledon. Halep a luat acasă o replică a trofeului, la scară 3/4, nu „farfuria” cu diametru de 47 de centimetri și jumătate, care a revenit imediat după terminarea ceremoniilor oficiale în muzeul de la All England Club.
De ce este, totuși, trofeul de la Wimbledon cel mai râvnit printre jucătorii și jucătoarele de tenis? De ce, așa cum și Simona Halep a spus-o în multele interviuri acordate după victoria de sâmbătă, al treilea turneu de Mare Șlem din calendarul competițional câștigă detașat duelul cu Roland Garros, US Open și Australian Open, primind eticheta de „leagăn al tenisului”?
1. Cel mai vechi turneu de tenis a consacrat setul de reguli fundamentale care guvernează și în prezent
Tenisul modern își are originile într-un nou sport care se contura în martie 1874, pentru o clasă cu statut social privilegiat care se plictisise de tradiționalul croquet – un joc sportiv în care jucătorii, cu ajutorul unor ciocănașe de lemn, trebuie să ducă o minge în porțile adversarului. Rădăcinile adânci ale tenisului vin din Evul Mediu și Renaștere, scrie autoarea Elisabeth Wilson într-o carte-enciclopedie a sportului alb, intitulată „Love Game. O istorie a tenisului, din Epoca Victoriană până la fenomenul global”, însă sportul în care mingea era lovită cu palma, în Franța, fusese dat uitării. Major Wingfield este creditat pentru primele tentative de a alcătui un set de reguli ale tenisului modern, dar și pentru crearea unui „set complet de tenis”, care, practic, te ajuta să pregătești un teren de joc oriunde aveai iarbă și un spațiu suficient de mare la dispoziție.
În 1877 însă, „All England Croquet Club”, un club fondat pe o suprafață de puțin peste 16 mii de metri pătrați, în zona cartierului Wimbledon, pe Worple Road, de J.H. Walsk și Henry Jones, doi jurnaliști pasionați de sport, practicanți de sport, are ideea de a organiza un prim turneu de tenis, pentru a scăpa de un impas financiar adus de scăderea în popularitate a croquet-ului. Comitetul de organizare a stabilit atunci, pentru prima întrecere atestată de tenis, ca terenul să fie dreptunghiular – în loc de forma de clepsidră gândită de Wingfield, dar și sistemul de scor devenit între timp tradițional (cu 0, 15, 30. 40, avantaj, game-uri și seturi), diferit de majoritatea sistemelor clasice cumulative din sporturile pe echipe, unde numărul cel mai mare de goluri sau puncte decide, invariabil, soarta confruntării. Din acest punct de vedere, regulile de bază ale sportului au fost definitivate pentru acea ediție primă ediție Wimbledonului din 1877, fiind valabile și astăzi, cu mici ajustări (cum ar fi introducerea tiebreak-ului în 1965, sau tranziția spre mingi galben-verzui, treptat, începând cu 1972 și până la pensionarea totală a mingilor albe, în 1986).
Primul turneu de tenis a fost anunțat, potrivit secțiunii Istorie prezentate chiar de londonezi pe site-ul oficial al Wimbledon-ului, pe 9 iunie 1877, în revista „The Field” a celor doi jurnaliști care înființaseră în 1969 All England Croquet Club-ul, cu exact o lună înainte de startul propriu-zis al primei edi’ii de Wimbledon, programată să înceapă pe 9 iulie 1877.
22 de bărbați au plătit o taxă de participare de 11 șilingi pentru a concura, clubul punând la dispoziție doar mingile de joc. Spencer Gore, în vârstă de 27 de ani, un bun jucător de cricket, a câștigat prima ediție a Wimbledonului. S-a jucat doar cinci zile, campionul fiind decis pe 19 iulie, iar finala a fost urmărită de 200 de persoane, chiar dacă locuri pe scaune, într-un simulacru de tribună, erau doar 30.
În 1922, turneul de la Wimbledon s-a mutat „peste drum”, de pe Worple Road la Curch Road.
2. „Tale as old as time”: Spencer Gore, o remarcă pe care o auzim și în 2019 și un stil de joc conturat special pentru iarbă
Tradițional, jocul pe iarbă înseamnă viteză mai mare, un joc mai agresiv, agresivitate și un plus pentru jucătorii de atac. Chiar dacă în 2019, cu niște terenuri din ce în ce mai chele pe măsură ce competiția avansează spre finalul celor două săptămâni de întreceri și o dominanță a raliurilor purtate de pe fundul terenului, jocul de serviciu-voleu fiind mai degrabă deplâns și privit ca o specie pe care de dispariție, trebuie spus că specificul jocului la Wimbledon apare încă de la prima ediție 1877. Celelalte turnee de Mare Șlem au experimentat cu suprafețele, au tot schimbat – însă nu și Wimbledonului.
Elisabeth Wilson notează că „Spencer Gore, primul câștigător al Wimbledon-ului se plângea că jocului de tenis îi lipsește variația și este prea monoton pentru a rezista. El a depășit acest obstacol, fiind mai isteț decât adversarii săi (n.r. – autoarea notează că, de regulă, în perioada de pionierat a tenisului se juca mult cu slice, cu mingi tăiate și fără viteză) și inventând voleul”. 142 de ani mai târziu, voleul este, în mare parte, o armă favorizată la Wimbledon, comparativ cu alte turnee, iar jucători și analiști ai tenisului deopotrivă mai „cârcotesc” că actualul tenis mult mai defensiv și mai fizic este… cam monoton.
La ediția următoare, din 1878, coroana era preluată de Frank Hadow, care găsea „antidotul” pentru voleu: lobul, o altă lovitură pe care, din nou, o vedem mai des la Wimbledon în acest moment.
3. Denumirea: simplitate și respect pentru istorie, plus un determinism geografic unic
Până în 1922, Wimbledon-ul a fost denumit „Lawn-Tennis Championship”. În ziua de astăzi, turneul este cunoscut în întreaga lume, simplu, drept Wimbledon, britanicii promovând și denumirea „The Championships” (Campionatele). Terminologia este cât se poate de specifică și unică, fiind exclusă maniera de numire folosită în cazul celorlalte trei turnee de Mare Șlem – Open-ul Australian, Open-ul Francez, US Open, care fac referire clară la noua eră de întreceri, în care turneele de tenis cele mai importante din țara respectivă deveneau accesibile tuturor jucătorilor, amatori și profesioniști, nativi sau din alte țări.
„Brandul” turneului este construit în jurul numelui cartierului în care se găsește turneul. Britanicii, prin forul suprem LTA, refuză nu doar să își asocieze numele turneului cu cel al vreunei personalități, dar păstrează o distanță față de orice personalitate din tenis sau din afara tenisului și în ceea ce privește denumirile principalelor arene. Dacă Rod Laver, Margaret Court, Arthur Ashe, Philippe Chatrier, Suzanne Lenglen, Simonne Mathieu, BIllie Jean King (foste glorii ale tenisului), Louis Armstrong (cântăreț) sau Roland Garros (aviator) sunt onorați prin împrumutarea numelor lor fie complexului sportiv, fie unor arene, fie chiar întregului turneu la celelalte trei Grand Slam-uri, englezii optează pentru referințe strict georgrafice: Wimbledon desemnează cartierul, SW19 – care se regăsește în denumirea complexului – desemnează aria metropolitană, iar terenurile sunt Central, apoi numerotate începând cu 1. Nimeni nu este privilegiat pentru a-i fi asociat numele cu turneul aflat sub patronajul Ducelui de Kent.
Despre un sponsor principal care să dea numele unei arene, așa cum se întâmplă la Australian Open, cu Hisense – nici nu poate fi vorba.
4. Membrii clubului și suveranitatea publicului spectator
All England Club numără în prezent 566 de membri, împărțiți în cinci categorii: cu drepturi depline, pe viață, onorifici, temporari, și „temporary juniors”. Din postura de campioană, Simona Halep a devenit membră cu drepturi depline a celui mai exclusivist club de tenis din lume. În 1986, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfințare, Wimbledonul lansa și conceptul Last Eight Club, care le oferă câteva avantaje și o insignă specială jucătorilor ajunși în sferturi la individual. Conceptul a fost preluat la scurt timp de US Open.
Interesant este faptul că tradiționalistul Wimbledon își asumă obținerea de venituri mai mici comparativ cu celelalte turnee de Mare Șlem neavând, practic, loje și pachete speciale, gen corporate sau hospitality. Roland Garros-ul are un lanț complet de loje, de jur-împrejurul arenei Phillipe Chatrier, unde prețurile pentru o semifinală pot ajunge până la 900 de euro. Lojele se pot închiria pentru tot turneul, de către firme, VIP-uri, fapt care asigută un procent chiar și de peste 15% din bugetul turneului, potrivit France TV. Aceste loje sunt însă, de multe ori în primele zile de întreceri, goale.
La Wimbledon nu există loje goale. De fapt, nu există loje pentru închiriat, organizatorii britanici mândrindu-se cu faptul că fanii sunt tratați egal. Loja Regală este punctul de atracție pentru VIP-uri, restul biletelor fiind disponibile prin vânzare la o deja faimoasă coadă comună, pentru care fanii se poziționează într-o zonă de camping. Biletele se achiziționează în sistemul primul venit, primul servit, doar membrii clubului având prioritate la achiziționarea de bilete.
5. Wimbledon-ul tenisului curat
Turneul de la Wimbledon impune cu strictețe două reguli, care țin de etichetă și tradiție: fără logo-uri pe margini și echipamentul trebuie să fie alb (Djokovic a fost nevoit să joace fără șapcă un meci în 2019 pentru că borul interior era negru, Federer a avut probleme în 2013 din cauza faptului că Nike a pus talpă portocalie pe pantofii sport, Tatiana Golovin a fost sancționată pentru că a purtat lenjerie intimă de culoare roșie pe sub echipamentul alb și chiar și jucătorii au avut probleme din cauza lenjeriei purtate pe sub pantaloni). Regula echipamentului alb a apărut în 1963, iar începând cu 2014 regulamentul stipulează clar că modelul colorat nu poate depăși 1 cm lățime.
Absența logo-urilor de pe terenurile de la Wimbledon este motivată de organizatori prin o mai bună experiență oferită fanilor. Lateralele terenurilor sunt verzi, imaculate, singurele branduri ale căror logo-uri sunt vizibile fiind: Rolex – pe tabela de scor, Polo Ralph Laurent – pe echipamentele copiilor de mingi, Pimm’s – un coctail specific pe bază de gin, cu aromă fructată, IBM – pe tabela care afișează viteza la serviciu și Slazenger – pe mingi.
6. Wimbledon, un sanctuar al artei
Helen Willis Moody, de opt ori campioană la Wimbledon între 1927 și 1938 (n.r. – proba feminină a fost introdusă la Wimbledon în 1884), descria tenisul drept „o artă, pentru că îi oferă jucătorului posibilitatea de a se exprima și de a-și etala personalitatea, jocul său fiind o expresie unică”. Nu de puține ori, deplasarea lină a Regelui de la Wimbledon, Roger Federer, de opt ori câștigător la All England Club, a fost descrisă ca un balet, dans sau zbor.
Wimbledon-ul aduce tenisul încă și mai aproape de artă, motto-ul inscripționat la intrarea pe Terenul Central fiind preluat din versurile poetului britanic Rudyard Kipling: „If you can meet with Triumph and Disaster, and treat those two imposters just the same…” (n.r. – într-o traducere în română, oficială – „De poți să nu cazi pradă nicicând exasperării / Succesul și dezastrul primindu-le la fel”).
7. Tărâmul regilor și al reginelor
Wimbledon înseamnă întâlnirea cu Regalitatea. Jucătorii și jucătoarele evoluează sub privirile membrilor familiei regale din Marea Britanie, iar eticheta cere ca, în prezența Reginei, să salute printr-o plecăciune.
Simona Halep a efectuat o plecăciune în fața Ducesei de Cambridge, Kate, când a întâlnit-o în Turul Campioanei, după câștigarea finalei de sâmbătă. Tradiția cere, de asemenea, ca învingătorul și învinsul să părăsească împreună Terenul Central după disputarea partidei.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER